Copilul meu are Autism, dar eu sau ceilalți părinți este imposibil să avem autism.

Copilul meu are autism, dar eu? Nu, nu am. Sigur, am multe din aceleași dificultăți, dar nu se poate să fie asta, nu? Eu doar am anxietate socială, nu e ca și cum aș fi autist. De exemplu, urăsc să merg la cumpărături — luminile sunt prea intense, zgomotul din jur mă asurzește, iar sunetul cărucioarelor scârțâitoare mă face să mă încordez. Dar asta e doar anxietatea mea, nu altceva. Sigur, nu mă simt la fel de copleșit ca un copil care nu poate procesa toate astea, pentru mine e doar o chestiune de nervi.

Când eram mic, părinții mi-au spus că abia vorbeam cu alții până pe la cinci ani. Dar știi, asta era tot anxietate. Erau momente când, după o zi grea, veneam acasă și izbucneam în lacrimi, țipam, mă loveam singur de frustrare... Nu că ar fi fost o supraîncărcare senzorială, nu. Era pur și simplu anxietate. Așa trebuie să fi fost.

Am și probleme în a înțelege oamenii câteodată, mai ales când folosesc sarcasm sau glume. Sar mereu la concluzii prea repede, dar asta pentru că sunt anxios, nu pentru că nu înțeleg subtilitățile. Am fost mereu convins că sunt doar... diferit, dar nu într-un mod ca și copilul meu. Nu în felul acela.

Mă fixez pe aceleași subiecte ore întregi, vorbesc doar despre ce mă interesează și îmi dau seama că monopolizez conversațiile. Dar e pentru că sunt prea prins în gândurile mele. Nu am interese speciale, nu e asta. Doar anxietatea mea care îmi controlează mintea, nu-i așa?

Când lumina e prea orbitoare sau sunetele mă asurzesc, îmi spun că sunt doar sensibil. Toată lumea are zile mai grele, când orice mic zgomot pare să rănească. Așa e pentru mine, doar o sensibilitate temporară. Când hainele mă zgârie, le simt ca pe șmirghel. Toată lumea simte asta când e anxioasă, nu?

Și contactul vizual... oh, mereu a fost o luptă. Parcă mă expune complet, mă dezbracă de orice protecție. Dar asta e din cauza anxietății sociale. Oamenii îmi spun că trebuie doar să încerc mai mult, că în timp va deveni mai ușor. Tot aștept ziua aia.

Uneori mă retrag dintr-o conversație, merg într-un loc liniștit și nu mai vreau să vorbesc cu nimeni. Trebuie să mă „reîncarc”, căci introvertitul din mine are nevoie de liniște. Nu e ca și cum socializarea mă epuizează complet, doar că am nevoie de puțin timp singur, ca oricine altcineva.

Când mă apuc de muncă, mă pierd complet în ceea ce fac. Ore întregi pot să treacă fără să simt foamea sau oboseala. Dar nu, nu hiperspecializez. E doar pasiunea, dedicarea mea. Sunt doar un perfecționist, nimic mai mult, poate obsesiv, dar cine nu obsedează uneori, ok, poate mai mult, mise spune uneori că am probleme de control și sunt ceva OCD.

Îmi dau seama că sarcasmul mă încurcă teribil, dar asta pentru că îmi fac prea multe griji, analizez fiecare vorbă prea intens. Sigur, o să înțeleg într-o zi. Încă îmi spun că așa e.

Când planurile se schimbă brusc, totul în mine se oprește pentru o secundă, simt cum pierd echilibrul. Dar cine nu preferă predictibilitatea? Nu e pentru că mintea mea are nevoie de structură și rutină, nu, e doar că îmi place să știu ce urmează. Nu sunt rigid, sunt doar organizat, nu-i așa?

Și agitația... bătând din degete, mișcându-mi piciorul fără încetare. Toți fac asta când sunt stresați, nu? E doar un obicei nervos, nimic altceva.

Uneori, la finalul unei zile prea grele, simt că rămân fără cuvinte. Devin non-verbal pentru o vreme. Dar asta e doar pentru că sunt prea stresat. Nu-i așa că toți trec prin asta uneori?

Deci, nu, nu am autism. Doar copilul meu. Eu am doar anxietate socială și câteva ciudățenii pe care, cred, toți le avem. Nu-i așa?

Dar dacă aș avea autism? Dacă, de fapt, am fost autist și nu mi-am dat niciodată voie să recunosc asta? Dacă toți acești ani în care m-am străduit să mă conformez, să mă integrez, au fost o negare a adevăratului meu sine? Aș putea să mă iert pentru toți anii în care m-am condamnat pentru că nu mă simțeam „normal”? Aș putea să las rușinea să plece, să mă accept așa cum sunt, fără să mai încerc să mă repar?

Poate că acele momente în care am simțit că nu mă pot adapta nu erau eșecuri, ci doar manifestări ale modului meu unic de a fi. Poate că acea nevoie disperată de singurătate, acea fixare pe subiecte, acea copleșire senzorială nu au fost niciodată defecte. Poate că, în sfârșit, aș putea să mă privesc cu aceeași blândețe și înțelegere cu care îmi privesc copilul. Și să realizez că nici eu nu sunt defect, doar diferit.

În loc să mă pierd în același cerc vicios de auto-critică, aș putea, pentru prima dată, să înțeleg că lupta asta nu a fost vreodată din vina mea. Poate că în sfârșit aș putea să eliberez anii de judecată dură, de vinovăție pentru că nu am fost „destul”. Și să mă privesc cu aceeași compasiune pe care am avut-o mereu pentru copilul meu — pentru că și eu merit să fiu acceptat și iubit așa cum sunt.