Copilul Autist. Fericit sau normal?! Cum arată autonomia?

Cum reacționați când aflați că copilul vostru este autist? Mulți părinți experimentează schimbări emoționale și cognitive profunde în procesul de acceptare și înțelegere a copilului lor autist. Când primesc diagnosticul, în special la vârste fragede, părinții sunt adesea copleșiți de un amestec complex de emoții: confuzie, teamă, vinovăție și un profund sentiment de pierdere pentru copilul pe care l-au imaginat. Această furtună emoțională poate include și un sentiment de responsabilitate intensă pentru viitorul copilului, dar și dorința de a înțelege mai bine ce înseamnă autismul. Acesta este un proces natural de doliu, pe care fiecare familie îl gestionează diferit. Uneori, unul dintre părinți intră în negare, în timp ce celălalt își dedică întreaga energie cercetării oricărei resurse posibile pentru a-și ajuta copilul.

La început, mulți părinți caută o posibilă "vindecare" pentru a „eradica boala” care „le-a luat copilul” sau își petrec următorii cinci ani încercând disperat să elimine orice comportament vizibil care ar putea fi perceput ca autist. Primele terapii comportamentale, cum ar fi terapia ABA (Applied Behavior Analysis), erau fundamentate pe credința că, dacă arăți și te comporți normal, nu mai ești autist. ABA este încă un dinozaur care ar fi trebuit să se fi fosilizat și dispărut de mult, însă frica, neînțelegerea și neacceptarea părinților mențin vie o abordare care ar fi trebuit să moară de mult. Totuși, această abordare este considerată problematică de mulți, deoarece prioritizează conformitatea și suprimarea comportamentelor naturale ale copilului în loc să le accepte și să le valorifice unicitatea. Astfel, succesul era măsurat prin gradul de „normalitate” pe care copilul îl afișa.

Pe măsură ce timpul trece, majoritatea părinților își dau seama că copilul lor nu va fi „vindecat”. Încep să aprecieze copilul pentru cine este, să-i accepte unicitatea și să-l sprijine să fie fericit și independent. Totuși, investim încă enorm de multe resurse și energie pentru a modela acești copii în ceva ce nu sunt, construindu-le vise bazate pe ceea ce valorăm noi, mai degrabă decât pe ceea ce își doresc ei. De exemplu, un părinte ar putea visa ca copilul să devină un orator talentat, ignorând faptul că acesta preferă să se exprime prin desen sau scris. Sau, un alt părinte ar putea spera ca fiul sau fiica să exceleze în sporturi de echipă, fără să ia în considerare că acesta preferă activități individuale, cum ar fi construirea de modele sau programarea pe calculator.

Ne concentrăm adesea mai mult pe „deficitele” și „simptomele” lor decât pe punctele lor forte și preferințele lor. Frica unui părinte, dacă rămâne neînțeleasă și neadresată, poate deveni o sursă mult mai puternică de suferință pentru copil decât orice presiune venită din partea societății. De exemplu, un părinte care își reprimă teama legată de viitorul copilului poate, fără intenție, să-i transmită mesaje de nesiguranță și neîncredere. Acest lucru ar putea face copilul să simtă că trebuie să se schimbe pentru a câștiga aprobarea sau dragostea părintelui, amplificându-i suferința. De asemenea, vina părintelui, netransformată în înțelegere, cunoaștere și acțiune în favoarea nevoilor copilului, va ține părintele în negare și neacceptare, pe vârful muntelui negării. Dacă aceste preferințe sunt considerate ciudate sau necorespunzătoare vârstei, încercăm să-i redirecționăm către interese mai „normale”. Dar, dacă ascultăm copiii și adulții autiști, încercarea de a fi normal nu generează fericire! Dimpotrivă, modelarea copiilor și adulților pentru a deveni ceva ce nu sunt creează frustrare și o stimă de sine scăzută.

Când creierul tău este conectat diferit, iar tu experimentezi lumea altfel, este împotriva naturii umane să schimbi asta. O astfel de abordare invalidează persoana, o face să se simtă nedemnă și o forțează să trăiască într-o stare constantă de „pretindere”, suprimându-și adevăratul sine. Deși persoanele neurotipice se pot simți mai confortabil dacă autiștii arată și se comportă mai „normal”, indivizii înșiși se simt invalidați, frustrați și epuizați emoțional.

Ceea ce putem face este să creăm un mediu unde copiii să se simtă înțeleși, acceptați și valorizați pentru cine sunt. De exemplu, dacă un copil are nevoie să se plimbe în cercuri pentru a gândi mai bine, să se legene pentru a rămâne echilibrat emoțional, să bată din palme pentru a exprima bucurie sau să poarte căști pentru a se proteja de sunete deranjante, acestea sunt puncte forte care trebuie respectate, nu comportamente care să fie suprimate. Dacă un copil dezvoltă un interes fixat pe ventilatoare, trenuri, scări rulante sau animații, îmbrățișați și celebrați aceste interese și construiți abilități funcționale în jurul lor. Dacă începe să vorbească sau să învețe prin muzică, folosiți acest mediu pentru a crea noi experiențe de învățare.

În loc să încercăm să stopăm aceste diferente de procesare, să le îmbrățișăm. Să devenim parte din ele, valorificând ceea ce copilul valorifică. Validați ceea ce valorizează și copilul va fi atras spre voi. Orice copil va prospera și va crește atunci când cei din jur îi îmbrățișează și îi celebrează valorile.

Toți copiii pot crește fericiți și sănătoși într-un mediu care le respectă diferențele, unde acestea nu sunt văzute ca defecte sau slăbiciuni, ci ca un set diferit de puncte forte și preferințe. Dacă preferințele lor durează o viață – fie că e vorba de păpuși, anumite țesături, modele de mișcare sau animații din copilărie – acestea trebuie respectate. Dacă sunt hiperfocalizați pe instalații sanitare, motoare, statistici de baseball sau altceva, încurajați aceste interese și construiți puncte forte în jurul lor. Dacă au nevoie de pauze frecvente pentru a stimula și a se regrupa, considerați acestea puncte forte care le permit să rămână echilibrați emoțional.

Fericirea și sentimentul de împlinire vin din acceptarea și celebrarea sinelui autentic. Reflectați: ce puteți face chiar azi pentru a sprijini un copil autist să-și exprime unicitatea și să se simtă valorizat pentru cine este? Asta ar trebui să ne dorim pentru toți copiii noștri – să se simtă bine cu ei înșiși, să își dezvolte punctele forte și să își urmeze interesele. La capătul drumului, veți descoperi că toată lumea – inclusiv voi – este mai fericită și mai împlinită.