Autismul și Stima de Sine a autiștilor: Cum este construită și Cum este distrusă

Stima de sine este o parte esențială a bunăstării noastre emoționale, un fundament pentru o viață împlinită și plină de sens. Pentru persoanele autiste, însă, construirea și menținerea stimei de sine poate fi o adevărată provocare. Procesul este adesea încărcat de neînțelegeri, întăriri negative și așteptări nerealiste impuse de societate și de părinți bine intenționați. Disfuncția executivă joacă un rol crucial în această provocare, formând o barieră invizibilă care afectează semnificativ capacitatea unei persoane autiste de a atinge standardele vieții cotidiene. Acest articol explorează cum stima de sine este hrănită sau subminată la persoanele autiste, arătând cum atitudinile și concepțiile greșite din societate fac adesea mai mult rău decât bine.

Disfuncția Executivă: Obstacolul invizibil

Disfuncția executivă este un aspect comun al autismului care afectează capacitatea creierului de a gestiona sarcini, de a face planuri și de a regla emoțiile. Pentru mulți neurotipici, funcțiile executive lucrează fără efort, permițându-le să finalizeze activitățile zilnice fără prea multă gândire. Pentru persoanele autiste, aceste procese necesită adesea un efort conștient imens, iar chiar și atunci succesul nu este garantat. În ciuda inteligenței și abilităților lor în alte domenii, persoanele autiste pot avea dificultăți în inițierea, susținerea și finalizarea sarcinilor. Incapacitatea de a face acest lucru este frecvent interpretată greșit ca fiind lene, sfidare sau lipsă de motivație.

Părinții, profesorii și colegii confundă adesea aceste lupte cu probleme de comportament. Când un copil autist nu reușește să termine o treabă sau o temă, s-ar putea să audă remarci precum „Dacă te-ai strădui mai mult” sau „Ești doar leneș”. Aceste tipuri de comentarii creează o narațiune falsă care implică că disfuncția executivă este o chestiune de voință, și nu o diferență neurologică. Această neînțelegere contribuie semnificativ la erodarea stimei de sine a unei persoane autiste. Percepția că „eșuează” la ceva atât de fundamental duce la un dialog intern de autocritică și înfrângere. Copilul poate începe să se privească printr-o lentilă de inadecvare, întrebându-se de ce nu poate realiza ceea ce alții par să facă fără efort.

Cu timpul, aceste critici externe devin internalizate. Persoanele autiste încep să dezvolte un critic interior dur, o voce care reflectă toate feedback-urile negative pe care le-au primit. „De ce nu pot face asta? De ce sunt atât de inutil?” sunt întrebări frecvente. Acest ciclu de autocritică și eșec perceput are un impact enorm asupra stimei de sine, creând răni emoționale care pot dura ani să se vindece—dacă se vindecă vreodată. Copilul, simțindu-se neînțeles, se poate retrage și mai mult, evitând activitățile care odinioară îl interesau. Lumea începe să pară un loc imprevizibil și ostil, ducând la o anxietate accentuată și la evitarea situațiilor care l-ar putea expune la mai multe critici.

Construirea Stimei de Sine vs. Distrugerea ei

Pentru persoanele autiste, stima de sine nu se construiește prin cerințe constante de conformare sau prin atingerea așteptărilor impuse de alții—mai ales când aceste așteptări ignoră realitatea lor neurologică. Mulți părinți, cu cele mai bune intenții, își împing copiii să „încerce mai mult” sau cred că, impunând reguli mai stricte, copilul lor va învăța în cele din urmă disciplina și autosuficiența. Cu toate acestea, când o persoană autistă se confruntă în mod constant cu cerințe care ignoră nevoia lor de suport și adaptări, mesajul devine: Nu ești destul de bun așa cum ești.

Părinții și educatorii uită adesea că cheia pentru a cultiva o stimă de sine autentică este să întâlnești individul acolo unde se află, nu să-l forțezi să atingă un standard predefinit care ignoră nevoile sale unice. În loc să forțeze barierele pe care disfuncția executivă le impune, persoanele autiste au nevoie de ajutor pentru a înțelege acele bariere și de a primi uneltele și suportul necesar pentru a lucra cu ele. Când un copil este rușinat pentru că nu poate finaliza o sarcină ce pare insurmontabilă din cauza disfuncției executive, se înrădăcinează convingerea că este defect sau lipsit de valoare.

Persoanele autiste se confruntă adesea cu medii care nu sunt concepute pentru ele—săli de clasă copleșitoare din punct de vedere senzorial, locuri de muncă ce cer multitasking la un nivel imposibil sau situații sociale pline de reguli nescrise. Când sunt presate să suporte pur și simplu aceste provocări fără adaptări, stima lor de sine are de suferit semnificativ. Sentimentul constant de a nu putea îndeplini așteptările creează o atmosferă toxică în care percepțiile negative de sine prosperă. Imaginează-ți să fii într-un mediu în care fiecare zi pare un test pe care nu îl poți trece. Este un mod de viață epuizant, și nu este de mirare că atât de mulți autiști se luptă cu anxietatea și depresia alături de disfuncția executivă.

Antiteza: Cum greșesc societatea și familiile

Gândește-te cât de des insistă societatea că succesul înseamnă independență, productivitate și respectarea unor etape prescrise social. Când persoanele autiste nu se încadrează în acest cadru rigid, sunt deseori considerate un eșec. Mesajele mai subtile, dar profund pervazive, contribuie și ele: lauda primită doar când un copil se comportă într-un mod „acceptabil social” sau dezamăgirea tăcută afișată când nu o face. Aceste reacții mici, dar constante, învață persoanele autiste că valoarea lor este condiționată de a se comporta mai puțin ca ele însele și mai mult ca ceea ce așteaptă lumea de la ele.

Gândește-te la scenariul comun în care un copil autist este presat să mențină contactul vizual. În ciuda disconfortului sau chiar a durerii pe care o poate provoca, i se spune că menținerea contactului vizual este esențială pentru succes. Această prioritizare a conformării în detrimentul confortului nu îi învață că preferințele și limitele lor sunt valide; în schimb, le spune că tendințele lor naturale sunt „greșite”. Același lucru se aplică și stimming-ului—comportamente naturale de autoreglare care sunt adesea suprimate pentru a apărea „normali”. Această suprimare nu duce la o stimă de sine sănătoasă; creează un sentiment de rușine și deconectare de propriul corp.

Această accentuare a conformării începe devreme, adesea în grădiniță sau școală, unde copiii autiști sunt învățați că comportamentele lor sunt inadecvate. Fie că li se spune să nu-și fluture mâinile, să stea nemișcați sau să se comporte mai mult ca ceilalți, mesajele sunt clare: Cine ești tu nu este acceptabil. Această credință poate deveni o parte centrală a identității lor, făcând și mai dificilă dezvoltarea unei stime de sine pozitive pe măsură ce cresc. Presiunea de a se conforma doar se intensifică pe măsură ce intră în adolescență, o perioadă deja plină de provocări, dar dublu dificilă pentru cineva care procesează lumea diferit.

O abordare neuroafirmativă pentru construirea stimei de sine

Ca și consilier parental pot spune că pentru a susține cu adevărat stima de sine a unei persoane autiste, trebuie să ne îndepărtăm de ideea de a „repara” sau de a normaliza comportamentele. În schimb, o abordare neuroafirmativă recunoaște că modul autist de a experimenta lumea este la fel de valid ca oricare altul. În loc să îi forțăm să se adapteze la un mediu inflexibil, ar trebui să ne concentrăm pe crearea unui mediu suficient de flexibil pentru a le acomoda nevoile.

Copiii și adulții autiști prosperă atunci când se simt înțeleși și respectați. Stima de sine înflorește într-o atmosferă de acceptare, unde diferențele nu doar că sunt recunoscute, dar sunt și celebrate. Acest lucru începe prin înțelegerea disfuncției executive așa cum este: o diferență neurologică, nu un defect de caracter. Când îi ajutăm pe autiști să înțeleagă de ce se luptă cu anumite sarcini și le oferim unelte practice pentru a gestiona aceste provocări, le oferim puterea de a se vedea ca fiind capabili și valoroși, și nu deficienți în mod inerent.

Laudarea efortului, și nu a rezultatului, este un alt aspect esențial al dezvoltării stimei de sine. În loc să ne concentrăm pe faptul că o sarcină a fost sau nu finalizată perfect sau la timp, putem recunoaște perseverența, creativitatea sau reziliența dovedite în încercarea de a o realiza. De exemplu, un copil care se luptă să termine o temă poate beneficia mai mult de la auzi „Văd cât de mult te-ai străduit și sunt mândru de efortul tău,” decât „Ar fi trebuit să termini mai repede.” Acest tip de încurajare recunoaște provocările inerente cu care se confruntă, validându-le în același timp valoarea ca persoană care încearcă, indiferent de rezultat.

Oferirea de alegeri și autonomie este de asemenea crucială. Când persoanele autiste sunt lăsate să ia decizii care le influențează viața—cum ar fi alegerea de a lucra acum sau mai târziu la o sarcină sau de a decide ce unelte senzoriale au nevoie—ele învață că nevoile lor sunt valide și că au control asupra propriilor experiențe. Această împuternicire este fundamentală pentru construirea unei imagini pozitive de sine. Alegerea oferă o oportunitate de a adapta experiențele astfel încât să minimizeze stresul și să maximizeze confortul lor.

Adaptările sunt esențiale. Imaginează-ți un elev care are dificultăți în a termina temele la timp din cauza disfuncției executive. În loc să fie pedepsit pentru întârziere, oferirea unor termene extinse sau a unor modalități alternative de a-și demonstra cunoștințele poate face toată diferența. Similar, utilizarea programelor vizuale, a mementourilor sau a pauzelor senzoriale îi poate ajuta pe autiști să-și gestioneze ziua într-un mod care funcționează pentru ei. Aceste adaptări nu sunt „tratament special”—sunt unelte care le permit să participe într-o lume care altfel ar fi de netrecut.

Drumul către o stimă de sine sănătoasă pentru persoanele autiste necesită o schimbare fundamentală în felul în care noi, ca societate, înțelegem și răspundem autismului. Implică o îndepărtare de la limbajul axat pe deficite și de la abordările care încearcă să impună standardele neurotipice, și adoptarea unei mentalități care valorizează neurodiversitatea.

Recunoscând disfuncția executivă fără judecată, celebrând exprimarea autentică de sine și creând medii care să acomodeze în loc să constrângă, putem ajuta persoanele autiste să construiască un sentiment de sine rezilient, pozitiv și autentic.