„Copilul meu autist este lumea mea, o să îl protejez toată viața dacă are nevoie”

„Copilul meu autist este lumea mea, o să îl protejez toată viața dacă are nevoie.”

Aud acest gen de afirmație des, în conversații cu părinți plini de iubire și grijă față de copiii lor. În spatele acestor cuvinte se află o dorință profund umană: să-ți vezi copilul în siguranță și fericit, indiferent de provocările pe care le întâmpină sau de diferențele ce îl definesc. Cu toate acestea, așa cum am învățat din experiența cu numeroase familii, uneori aceste intenții pot aduce, pe termen lung, efecte diferite de cele dorite.

Am întâlnit imaginea aceasta în nenumărate grupuri de părinți, prezentată ca un simbol al dragostei supreme și al sacrificiului necondiționat. O mamă îngenuncheată, gata să-și apere copilul cu propriul corp și cu un scut uriaș, primește săgeți înflăcărate pe spate, ca și cum întreaga povară a lumii o apasă doar pe ea. La prima vedere, tabloul impresionează: iată un părinte care ar face orice pentru copilul său. Totuși, mă întreb dacă zâmbetul celui mic reflectă adevărata fericire sau pur și simplu teama de a nu-și dezamăgi mama, de a nu se confrunta cu consecințele lipsei de recunoștință față de tot efortul ei.

Cum evoluează un copil atât de protejat, ținut într-un spațiu atât de îngust și veșnic apărat de fiecare pericol? Oare nu ajunge să se simtă copleșit de limitele impuse și să nu-și dezvolte curajul de a explora singur? Și mai ales, cum rămâne cu sănătatea emoțională a unui părinte care primește neîncetat „săgeți”? Cu fiecare lovitură, acesta se extenuează, iar presiunea de a fi mereu scutul perfect poate deveni insuportabilă.

Privind această imagine, m-am întrebat despre echilibrul dintre dorința de protecție și nevoia de autonomie, despre spațiul necesar copilului să își formeze propria identitate și despre sănătatea mintală a părintelui care, de dragul iubirii, își asumă răni nesfârșite.

Când spui, fie și metaforic, că vrei să-ți protejezi copilul „toată viața”, e important să realizezi ce mesaje subtile i se transmit și cum se formează, din primii ani, mentalități și comportamente care pot influența parcursul întregii sale existențe. Nu e vorba să renunți la dragostea și grija ta, ci să-ți ajustezi felul în care le exprimi, astfel încât copilul să crească încredințat de puterile lui, nu de imposibilitatea lui de a reuși fără tine.

În plus, este util să înțelegem că un copil autist poate avea propriul ritm de dezvoltare, propriile moduri de a comunica și de a se raporta la lume. Stimming-ul, evitarea contactului vizual sau folosirea limbajului ecolalic pot fi manifestări naturale pentru el. Este de datoria noastră, ca părinți, să respectăm aceste aspecte și să oferim un mediu care să îi susțină individualitatea, nu să-l forțăm să se încadreze într-o viziune preconcepută despre „reușită”.

Există, de asemenea, o perspectivă esențială pe care vreau s-o aduc în discuție încă de la început: încurajarea procesului și a efortului, nu doar evaluarea rezultatului final. A-i spune copilului „Ai reușit?” sau „Ești foarte inteligent!” poate să pună accentul pe performanță și comparație cu așteptările tale, în loc să-l ajute să se conecteze cu propriile resurse. Este mult mai valoros să-i transmiți: „Am văzut câtă răbdare ai avut și cum ai găsit soluția pas cu pas. Se vede că îți folosești creativitatea și îți respecți ritmul.” O astfel de abordare îi întărește încrederea în procesul propriei sale dezvoltări.

Mesajele contradictorii: Ceea ce spui versus ceea ce faci

De-a lungul timpului, am observat la mulți părinți un contrast între intenția declarată – „Copilul meu poate și singur, eu cred în el” – și acțiunile de zi cu zi, care transmit exact inversul. Nu pentru că acești părinți sunt rău intenționați, ci pentru că anxietatea și reflexul de protecție sunt foarte puternice. În loc să-l ajutăm pe copil să devină autonom, facem tot posibilul să îi luăm greul de pe umeri, riscând să îi blocăm procesul de învățare. În cele ce urmează voi oferi câteva alternative la obordări clasice.

Intervenții prea rapide și lipsa de răbdare. Să luăm un exemplu concret: copilul tău încearcă să-și lege șireturile pentru prima dată. În loc să-i oferi timp și spațiu, intervii după câteva secunde, spunând: „Lasă că fac eu, poate te împiedici și cazi.” În subtext, mesajul e: „Nu cred că poți reuși fără mine.” Ce se întâmplă atunci? Copilul învață că nu e capabil să ducă la bun sfârșit această sarcină simplă. Dacă se repetă adesea, ajunge să creadă că nu e competent și că are nevoie permanent de sprijin.

Excesul de temeri și încercarea de a preveni orice eșec

Parcurgerea vieții implică inevitabil eșecuri, obstacole și lecții dureroase, dar valoroase. Când, de teama suferinței copilului, eliminăm orice posibilitate de a învăța din greșeală, îi negăm copilului șansa de a-și descoperi propriile puteri și resurse creative. Copilul autist, mai ales, are nevoie de acest spațiu de explorare, poate chiar mai mult, deoarece îl ajută să-și construiască moduri unice de a aborda lumea.
Un exemplu simplu poate fi atunci când copilul dorește să-și toarne singur apă în pahar. Dacă tu, anticipând potențiala murdărie sau vărsare a apei, îl oprești și torni tu întotdeauna, el nu doar că nu învață să facă asta singur, dar primește și mesajul că nu ai încredere în capacitatea lui de a face față unui simplu act de turnare.

Vorbitul și decisul în locul copilului. Prin fraze precum: „El nu mănâncă decât ce îi dau eu” ori „Știu eu mai bine ce îi place”, părintele se obișnuiește să ignore vocea copilului. Mai mult, dacă în mod obișnuit răspunzi tu în locul lui la întrebările străinilor – „Ce vrei să faci acum?” – transmitem indirect ideea că părerea copilului nu contează suficient sau că el nu este capabil să și-o exprime singur. Aceasta este o lecție subtilă, dar foarte profundă, despre propria valoare și despre cum să se raporteze la lume.

Compararea și subminarea reușitelor. O altă capcană frecventă: compararea copilului cu alți copii sau minimalizarea succeselor sale. Expresii precum „Ai avut noroc!” ori „Nu a fost mare lucru” îi transmit că reușita lui nu e semnificativă. Și, pe de altă parte, când îi spui „Ar trebui să fii ca X care a reușit mai repede”, creezi un cadru de competiție nesănătoasă, în care copilul va fi mereu atent la ce pot face alții, nu la propria evoluție.

Trecerea de la „Ești inteligent” la „M-ai uimit cum te-ai descurcat pas cu pas”. Adevărata încurajare se concentrează pe efort, răbdare și descoperirea de alternative, nu pe etichete precum „inteligent” sau „capabil”. De ce? Pentru că atunci când pui accentul pe proces (răbdarea, încercările repetate, creativitatea), copilul înțelege că valoarea lui nu depinde de un verdict („Da, ai reușit” sau „Nu, ai eșuat”). În schimb, el va fi motivat să exploreze, să testeze și să învețe din greșeli, să găsească propriile căi (uneori neașteptate) de a rezolva problemele.

Rușinea și vina copilului

Am văzut de multe ori cum copiii devin profund îngrijorați că își supără sau dezamăgesc părinții. Atunci când ți se spune mereu „Ai grijă să nu mă faci să sufăr” ori se subliniază constant „Ești motivul grijilor mele”, copilul ajunge să creadă că e o povară sau că e „defect”. Dintr-un gest nobil – acela de a proteja – se poate ajunge ca cel mic să se simtă vinovat și să creadă că îți aduce doar stres și suferință.

Copilul care aude constant: „Fii atent, ești fragil” sau „Orice pas greșit te poate răni” se va simți tot mai incapabil și, eventual, se va izola, evitând orice situație percepută ca potențial dificilă. Astfel, un obicei simplu, de exemplu de a încerca un joc nou în parc, poate deveni o sursă de anxietate pentru copil, pentru că i s-a repetat, explicit sau implicit, că nu se va descurca și că va face ceva greșit.

Pentru un copil, mai ales autist, conectarea emoțională cu părintele este fundamentală. Când percepe – fie chiar subtil – că îl dezamăgește pentru că nu poate, de pildă, să vorbească fluent, să facă față anumitor texturi alimentare sau să se adapteze rapid la schimbări, apare rușinea. Se poate ajunge la interiorizarea unui dialog intern de tipul: „Nu sunt bun. Oricum nu pot să fiu pe placul părinților mei.”

Pe măsură ce copilul se vede prin lentila „Eu sunt incapabil”, va evita provocările și va rămâne blocat într-un cerc vicios: nu exersează abilitățile, nu reușește să se dezvolte, părintele capătă și mai multă convingere că trebuie să-l protejeze, iar copilul se simte tot mai neputincios. În loc să evolueze, să-și descopere propria cale de a interacționa cu lumea, dezvoltă o formă de codependență.

Anxietatea părintelui în fața independenței copilului

Adesea, dragostea puternică și reală a părintelui generează o teamă la fel de mare: „Dacă las copilul să facă lucrurile de unul singur, va suferi sau va rămâne în urmă.” Este normal să îți fie frică, mai ales când copilul are comportamente sau nevoi specifice autismului. Dar e nevoie de un echilibru între a veghea asupra lui și a-i oferi spațiul necesar să își construiască propriile competențe.

Identitatea părintelui ca „salvator” va rezulta în a fi un ”AGRESOR”

Mulți dintre noi, ca părinți, ne simțim definiți de capacitatea noastră de a ne proteja copilul. Când copilul începe să își arate independența, pot apărea sentimente inconfortabile: „Dar eu ce rol mai am acum? Cum să-l las să cadă, să se lovească, să se descurce singur?” Această frică și confuzie pot determina părintele să reacționeze (uneori involuntar) prin control. Se pot manifesta prin fraze manipulatoare emoțional: „Dacă faci asta fără mine, nu știu ce se va întâmpla cu tine” sau „Te vei răni, mai bine nu încerca.”

Pe măsură ce copilul crește, e firesc să-și dorească autonomie. Dacă părintele nu acceptă această dorință, apar tensiuni, certuri, resentimente. Copilul se simte neînțeles, părintele se simte respins: un teren propice pentru conflicte de durată, care pot fractura relațiile de familie pe termen lung.

În astfel de situații, este vital ca părintele să-și observe propriile emoții: frică, anxietate, neîncredere. E necesar un proces de autocunoaștere și, eventual, de suport (terapie, grupuri de sprijin, lecturi adecvate) pentru a gestiona emoțiile ce apar în contextul dezvoltării copilului. Doar conștientizând ce se întâmplă în tine ca părinte, poți să oferi copilului acel spațiu atât de necesar pentru a-și exersa independența.

Efectele pe termen lung ale protecției excesive

Dacă un copil crește în convingerea că are nevoie permanent de altcineva pentru a lua decizii, a-și exprima opiniile sau a rezolva probleme, va deveni un adult cu mari dificultăți în adaptare socială și profesională. Va căuta mereu o autoritate exterioară (părinte, partener, angajator) care să-l „ghideze” sau să-l „salveze”. Acest lucru poate duce la o viață lipsită de satisfacții, în care persoana nu se simte niciodată stăpână pe sine.

Pe de altă parte, părintele care a investit atâta timp și energie în protejarea copilului poate ajunge să se simtă trădat sau neapreciat atunci când copilul își cere dreptul la independență. Se pot naște resentimente și reproșuri: „După tot ce am făcut pentru tine, acum mă ignori?” ori „Nu știi să apreciezi sprijinul meu.” Acest tip de relaționare poate duce la conflicte dureroase și, uneori, la rupturi în familie.

Un copil care a fost prea mult ocrotit, căruia nu i s-a permis să greșească, să repare, să învețe din lecțiile propriei vieți, poate deveni un adult care nu își asumă responsabilitatea pentru deciziile sale. Nu pentru că ar fi „rău”, ci pentru că, pur și simplu, nu a fost obișnuit să aibă această responsabilitate. Va aștepta mereu ca alții să-i arate calea sau să-i rezolve problemele.

Responsabilitatea unei schimbări: Sprijin autentic în loc de protecție exagerată

Primul pas este observarea sinceră a propriilor comportamente. Întreabă-te: „În ce măsură intervin prea repede? Când i-am permis copilului să încerce ceva dificil chiar dacă ar fi putut eșua? Cum îi vorbesc despre greșeli și eșecuri?” Această examinare introspectivă te va ajuta să conștientizezi de unde pornește impulsul de a controla.

Creează un mediu de explorare sigură. Sprijinul autentic nu înseamnă să arunci copilul în situații cu risc major, ci să creezi situații structurate, dar care îi permit să fie curios și independent. Poate să însemne organizarea camerei astfel încât el să aibă la îndemână jucării, materiale senzoriale, cărți sau instrumente de comunicare (dacă e un copil preponderent nonverbal, atunci AAC). Oferă-i oportunitatea să ia decizii minore și să-și poarte responsabilitatea deciziilor.

Fii un ghid, nu un scut. A fi acolo pentru copil înseamnă să-l încurajezi să se ridice după fiecare cădere, nu să îl ții „lipit” de tine. Când copilul autist se confruntă cu o situație dificilă – de exemplu, zgomot puternic într-un loc public –, îl poți învăța strategii de gestionare (folosirea căștilor antifonice, crearea unui colț liniștit, semnalizarea verbală că are nevoie de o pauză). Nu îl obligi să rămână într-o situație care îl copleșește, dar nici nu îl ții închis în casă pe motiv că „așa nu se va confrunta niciodată cu zgomotul”.

Validează emoțiile și efortul. În loc de „Bravo, ai făcut perfect”, e mult mai sănătos să spui: „Am văzut cât de multă răbdare ai avut încercând să rezolvi acel puzzle. Chiar dacă ți-a luat mai mult timp, te-ai descurcat așa cum ai putut tu, pas cu pas.” Printr-o astfel de abordare, copilul înțelege că efortul lui contează, iar reușita se raportează la progresul personal, nu la așteptările părintelui. Dacă nu reușește în totalitate, subliniază aspectele în care a avansat și invită-l să mai încerce, dacă dorește, altădată.

Menține dialogul și colaborarea. Schimbarea acestei dinamici de protecție excesivă nu se petrece peste noapte. E un proces care implică multă comunicare, răbdare și ascultare reciprocă. Învață să pui întrebări copilului: „Cum te simți?”, „Ce ai vrea să încerci?”, „Te pot ajuta cu ceva sau vrei să încerci singur?” Dacă copilul are un mod de comunicare alternativ (gesturi, imagini, tabletă cu simboluri etc.), folosește acele canale ca să îl asculți și să îi arăți că îți pasă de perspectiva lui.

Apelează la resurse de susținere pentru părinți. Dacă anxietatea ta este foarte mare, poate fi util să discuți cu alți părinți ai căror copii sunt tot autiști, să participați la grupuri de suport sau să cauți consiliere psihologică. E firesc să ai temeri, dar e important să înveți cum să le gestionezi, astfel încât să nu le transmiți în mod distructiv copilului.

Încurajarea procesului în locul rezultatului... cum funcționează în viața de zi cu zi

Un concept cheie care merită dezvoltat suplimentar este acela de învățare concentrată pe proces mai degrabă decât pe reușita finală. De câte ori l-ai lăudat pe copil pentru că a obținut un anumit rezultat („Bravo, ai luat 10!”), fără să ții cont de efortul și emoțiile prin care a trecut? În schimb, dacă-i arăți recunoaștere pentru efort, răbdare și strategii proprii, îi dezvolți motivația intrinsecă și îl ajuți să caute soluții chiar și când eșuează inițial. Hai să vedem câteva exemple:

• Copilul vrea să deseneze un copac, dar nu reușește din prima să facă frunzele cum își dorește și se frustrează. În loc să-i spui „Nu-i nimic, oricum nu ești bun la desen!” sau să-i sugerezi imediat cum să facă, îl poți întreba: „Cum ți-ar plăcea să arate frunzele? Ce crezi că ai putea schimba? Ai vrea să încerci altă culoare?” Astfel, îl ajuți să-și găsească propriile căi și să simtă că deține controlul asupra creației sale.
• Dacă încearcă să-și îmbrace singur bluza, dar se încurcă la nasturi, în loc să intervii imediat, îl poți îndruma: „Observ că te lupți cu nasturii. Ai vrea să te uiți la fiecare pas mai rar și să încerci încă o dată? Te pot ajuta să vezi unde să pui degetele, dacă vrei.” Dacă nici așa nu reușește și cere ajutor, îi oferi un sprijin parțial, fără să preiei complet sarcina. Astfel îi arăți că ai încredere în efortul lui și în capacitatea de a progresa.

Protecția pe termen lung, atunci când devine excesivă, este, de fapt, o formă de deserviciu față de copilul autist. În mod paradoxal, dragostea care încearcă să înlăture fiecare obstacol îi poate răpi copilului oportunitatea de a-și construi rezistența, de a găsi modalități proprii de adaptare și de a trăi o viață împlinită.

Adevărata iubire se vede în capacitatea părintelui de a-l însoți pe copil în procesul său unic de dezvoltare, de a-l ajuta să-și descopere propriile resurse, fie ele mai vizibile sau mai ascunse. De a-i valida emoțiile și trăirile, stimming-ul, nevoia de spațiu și, totodată, de a-l respecta ca ființă autonomă, nu ca pe o extensie a fricilor părintești.

Dacă te recunoști în unele dintre exemplele de mai sus, nu te condamna. Nici un părinte nu are intenții rele. Totul pleacă din iubire și grijă. Însă este important să rupi cercul vicios al protecției exagerate și să-l înlocuiești cu un sprijin real, bazat pe încredere, răbdare și respect. Copilul tău va simți diferența: nu doar în cuvinte, ci în fapte. Și va crește cu convingerea că are capacitatea să se descurce, în felul său, în această lume uneori prea agitată și neînțelegătoare.

Dă-i voie să greșească, să se ridice, să se confrunte cu propriile sale limite și să le depășească în ritmul lui. Dă-i șansa să fie curios, să întrebe, să descopere, să-și creeze strategii neobișnuite. Mai presus de toate, încurajează-i mereu procesul, nu doar reușita finală. Observă și fii alături de efortul său, fă-l să înțeleagă că fiecare pas contează, chiar și atunci când rezultatul nu e cel scontat. Astfel, îl vei ajuta să devină un adult care își va purta pașii cu demnitate și încredere, știind că lumea nu e un loc de care trebuie să se teamă, ci un spațiu pe care îl poate explora și în care poate trăi autentic.

• Poate că tu, ca părinte, te vei teme mereu că nu faci destul, că nu oferi suficientă protecție sau dimpotrivă, că îl protejezi prea mult. Aceste întrebări sunt firești. Ceea ce contează este să-ți propui constant să-l vezi pe copilul tău ca pe o ființă cu potențial prorpiu care te va surprinde, cu resurse și abilități de a crește în femuri neșteptate care poate nu fac sens pentru tine însă fac pentru el. El are dreptul să-și croiască un drum propriu, să învețe cum să-și gestioneze emoțiile, cum să facă față provocărilor și cum să-și respecte propriile nevoi senzoriale și de comunicare.
• Continuă să-l încurajezi să găsească soluții, să îi sărbătorești curiozitatea și reziliența. Fă-l să simtă că nu ești doar un scut protector, ci un sprijin care îl susține să-și descopere valoarea și locul în lume. În cele din urmă, aceasta este cea mai profundă formă de iubire: să-i oferi rădăcini puternice, dar și aripi suficient de puternice pentru a zbura în direcția pe care el singur o alege.