3 povești magice pentru Copiii Autiști: Luca, ciupercuța autistă.

Ca persoană autistă și ADHD de 41 de ani, am învățat enorm din poveștile și teatrul radiofonic al anilor '80. Valorile mele, bucuria și felul meu unic de a privi lumea au fost modelate de magia acestor povești. Inspirat de această moștenire personală, am creat trei povești unice, din adâncul sufletului, care reflectă nu doar experiențele mele ca persoană autistă, dar și pe ale sutelor de persoane autiste cu care am avut onoarea să interacționez.

Fiecare poveste este o expresie autentică a lumii mele interioare și a emoției autiste, dedicate copiilor autiști și părinților lor. Protagonistul principal, Luca, este o ciupercă autistă, menită să aducă înțelegere și conexiune între părinți și copiii autiști care încep să își descopere corpul și mintea.

Aceste povești, create cu multă grijă și iubire, sunt destinate copiilor cu vârste între 5 și 12 ani, dar magia lor poate fi apreciată la orice vârstă. Fie că le citiți copiilor sau împreună cu ei, aș dori să aflu cum au rezonat aceste povești în familiile voastre.

Sper din suflet ca aceste povești să vă aducă bucurie și să ne ajute să continuăm împreună călătoria lui Luca, căci am fost profund fericit să le creez.

Prima poveste. Luca și șoaptele de sub podeaua pădurii

Adânc în inima unei păduri foarte vechi, unde copacii șopteau vântului și pământul era moale sub tălpi, trăia o ciupercă pe nume Luca. Luca nu era ca animalele care alergau prin iarbă sau ca păsările care zburau sus pe cer.

Luca era o mică ciupercă care avea o legătură foarte strânsă cu pădurea. Deși Luca stătea într-un singur loc, nu era niciodată singur. Prin pământ, Luca putea simți ritmurile blânde ale pădurii. Pământul îi vorbea lui Luca prin sunete liniștite—mișcări mici care îi spuneau tot ce se întâmpla în jur.

Lui Luca îi plăcea liniștea pădurii. Fiecare zi era ca o melodie cunoscută, iar Luca se simțea în pace atunci când totul rămânea la fel. Dar când pădurea devenea ocupată sau prea zgomotoasă, uneori era prea mult. Lui Luca nu-i plăceau schimbările rapide, dar învățase cum să se calmeze când lumea devenea prea zgomotoasă. Felul în care Luca simțea lumea îl făcea unic. Nu trebuia să alerge sau să zboare pentru a ști tot ce se întâmplă în jur.

Lumea lui Luca era plină de simțiri, nu doar din ce vedea, ci și din ce simțea în pământ.

Luca nu se mișca deloc. Dar deși stătea într-un singur loc, nu era cu adevărat nemișcat. Sub pământ, ascuns de soare, se afla o rețea vastă de fire minuscule numită miceliu. Aceste fire conectau toate plantele, copacii și ciupercile, țesând totul împreună ca o pânză subterană uriașă. Casa lui Luca nu era doar locul în care stătea—era întreaga pădure, datorită miceliului. Această rețea îl ajuta pe Luca să înțeleagă lumea prin simțirea pământului. Când podeaua pădurii se cutremura sau un copac își întindea rădăcinile, Luca simțea fiecare mișcare, ca niște bătăi ușoare pe pielea lui.

Pentru Luca, pădurea era plină de simțiri. Când o veveriță alerga pe pământ, Luca putea simți micile piciorușe alergând deasupra. Când vântul foșnea printre frunze, Luca simțea cum rădăcinile copacilor se legănau ușor. Chiar înainte ca ploaia să înceapă să cadă, Luca putea simți bătăile ușoare ale picăturilor de ploaie care șopteau prin pământ. Lumea era plină de sunete și mișcări pe care Luca le simțea, nu cu ochii sau urechile, ci cu tot corpul, prin miceliu.

Lui Luca îi plăcea această lume a simțirilor blânde. Pădurea avea propriul ei ritm liniștit, ca o melodie lentă, și Luca cunoștea fiecare bătaie. În fiecare dimineață, ceața se ridica, iar după-amiaza frunzele dansau în briză. Era o viață calmă și constantă. Lui Luca îi plăcea cum fiecare zi era previzibilă, cum pădurea rar îl surprindea. Dar uneori, chiar și cea mai mică schimbare părea uriașă pentru Luca. Prea multe lucruri noi deodată făceau ca totul să se simtă un pic prea mult.

Într-o după-amiază, Luca stătea în locul său preferat, bucurându-se de căldura soarelui. Pământul de sub el era viu cu mișcări blânde și liniștitoare. Rădăcinile se întindeau, viermii se strecurau și totul era liniștit. Deodată, liniștea a fost spartă de un zgomot tare și grăbit. Un grup de veverițe a trecut în fugă pe podeaua pădurii, ghearele lor mici zgâriind pământul în grabă.

Pământul s-a cutremurat când veverițele au alergat, trimițând simțiri ascuțite și neașteptate prin miceliu. Luca s-a îngrijorat, mica lui pălărie de ciupercă tremurând. De obicei, legătura calmă cu pământul acum se simțea aspră, de parcă sunetele pădurii ieșise din ritm. Nu era prima dată când Luca simțea asta. Zgomotele puternice și mișcările rapide făceau adesea ca lumea să pară încurcată și prea rapidă.

Lui Luca nu-i plăcea acest sentiment. Era ca și cum toate zgomotele și mișcările mici se adunau în mintea lui, devenind din ce în ce mai tare, până când nu mai putea să se concentreze pe nimic altceva. Lumea care fusese atât de calmă cu câteva momente înainte, acum se simțea zgomotoasă și dezordonată. Dar Luca învățase ce să facă atunci când se întâmpla asta. Știa cum să se ajute să se simtă mai bine.

Încet, Luca a pătruns mai adânc în miceliu, căutând bătăile lente cunoscute ale pădurii. Adânc sub pământ, rădăcinile copacilor erau încă acolo, stabile și calme. Luca s-a concentrat pe acele simțiri blânde, ca și cum ar fi găsit bătăile lente ale unei tobe în mijlocul unei camere zgomotoase. Treptat, zgomotul veverițelor a început să se scadă. Zguduirile ascuțite ale pământului s-au înmuiat, iar sunetele pădurii au început să se simtă din nou corecte.

Luca a simțit un val de ușurare când pacea s-a întors. Așa reușea Luca să se descurce atunci când lumea devenea prea zgomotoasă sau se mișca prea repede—găsea drumul înapoi la ritmurile liniștite și constante ale pământului. Era ca și cum ar fi găsit o cameră liniștită într-o casă zgomotoasă. Pentru Luca, aceasta era o putere a sa. Știa când avea nevoie să ia o pauză și nu se temea să o facă.

Legătura lui Luca cu miceliul nu era doar despre a simți lumea din jur—era și felul în care comunica. În timp ce animalele din pădure ciripeau, lătrau sau bâzâiau, Luca „vorbea” prin micile mișcări din pământ. Era propria lui limbă, una care curgea prin pământ. Când Luca voia să salute un copac sau să spună „bună” mușchiului care creștea în apropiere, trimitea un mic impuls prin miceliu. Copacul, cu rădăcinile lui adânci, răspundea cu un puls lent și constant, ca și cum ar spune: „Bună, Luca. Sunt aici.”

Un copac, un stejar bătrân numit Rădăcină Bătrână, îl cunoștea pe Luca de când se născuse.

Rădăcină Bătrână era un stejar bătrân și înțelept, și fusese în pădure mai mult timp decât Luca putea să-și imagineze. Cu rădăcini adânci care se întindeau departe în pământ, Rădăcină Bătrână văzuse multe anotimpuri și schimbări în pădure. Rădăcină Bătrână era ca o prezență stabilă și calmă, mereu acolo când Luca avea nevoie de încredere.

Rădăcină Bătrână nu avea nevoie să spună multe, dar rădăcinile lui vorbeau prin miceliu, un ritm blând care îl făcea pe Luca să se simtă în siguranță. Ori de câte ori Luca se simțea nesigur sau copleșit, bătăile liniștite ale lui Rădăcină Bătrână îi aminteau că nu era singur. Rădăcină Bătrână trăise multe furtuni și zile însorite, și mereu știa cum să-l ajute pe Luca să găsească liniștea.

Cu Rădăcină Bătrână, Luca știa că putea găsi calmul când lumea devenea prea rapidă sau zgomotoasă. Bătăile stabile ale lui Rădăcină Bătrână prin pământ erau ca un cântec de leagăn liniștitor.

Rădăcinile lui Rădăcină Bătrână se întindeau departe sub pământ, încolăcindu-se prin miceliu ca niște degete prin pământ. În fiecare zi, Luca și Rădăcină Bătrână împărtășeau conversații liniștite, fără cuvinte, trimițându-și unul altuia mesaje prin vibrații blânde, la fel de reconfortante ca răsăritul soarelui în fiecare dimineață.

„Ești bine astăzi, Luca?” întreba Rădăcină Bătrână, trimițând un puls lent către ciupercă.

Luca răspundea cu o vibrație blândă, felul pădurii de a da din cap. „Sunt bine. Soarele se simte cald astăzi.”

Luca nu avea nevoie de conversații mari și zgomotoase. Schimburile liniștite și constante cu Rădăcină Bătrână și celelalte plante erau de ajuns. Era la fel și când Luca interacționa cu creaturile mai mici ale pădurii, cum ar fi mușchii și ciupercile care creșteau în apropiere. Uneori, Luca petrecea ore întregi „vorbind” cu un petic de mușchi, împărtășind ritmurile zilei prin miceliu. Aceste conversații tăcute erau la fel de semnificative ca orice cuvinte rostite.

A doua poveste. Furtuna care a pictat pădurea.

Zilele în pădure se așezaseră într-o rutină blândă, exact ca zumzetul moale al miceliului care îl conecta pe Luca la tot ce era în jurul lui. Lui Luca îi plăcea cum pădurea urma aceleași tipare, zi după zi. Dimineața, frunzele foșneau ușor în timp ce soarele răsărea, aruncând o lumină caldă peste copaci. La prânz, pădurea zumzăia cu sunetele insectelor și chicotelile animalelor. Seara era liniștită, alături de ciripitul lui Cer, prietena lui Luca, și cu zumzetul liniștit al miceliului de sub pământ.

Luca putea simți totul—mișcările mici prin pământ atunci când creaturile pășeau, legănarea blândă a rădăcinilor copacilor când vântul sufla și bătăile constante ale miceliului însuși. Pentru Luca, ritmul pădurii era ca o melodie pe care o știa pe de rost. Această stabilitate îl făcea pe Luca să se simtă în siguranță și calm. Dar uneori, chiar și o mică schimbare în acest ritm îl putea face pe Luca să nu se simtă bine, ca și cum ceva nu era în regulă.

Într-o dimineață, în timp ce pădurea se trezea din liniștea nopții, Luca a simțit ceva diferit. Nu era ceva ce putea vedea sau auzi încă, dar miceliul de sub el transmitea un mesaj—ceva mare era pe cale să vină. Mișcările mici se simțeau mai ascuțite și mai rapide decât de obicei, ca un puls care începuse să bată mai tare. Luca putea simți asta adânc în pământ, în rădăcinile copacilor și în sol.

Luca s-a îngrijorat. Nu îi plăceau schimbările. Ritmul calm și ușor de cunoscut al pădurii era ceea ce îl ajuta pe Luca să se simtă stabil, iar orice tulburare—oricât de mică—putea fi neliniștitoare, ca și cum totul se mișca prea repede.

Pe măsură ce dimineața trecea, cerul a început să se schimbe. Nori negri s-au adunat, acoperind soarele și aruncând umbre lungi peste copaci. Lumina soarelui care, de obicei, strălucea printre frunze dispăruse, fiind înlocuită de un cer greu și gri. Luca putea simți aerul devenind mai gros și mai greu, ca și cum apăsa asupra lui. Miceliul de sub pământ pulsa mai tare, ca și cum îl avertiza pe Luca că vine o furtună.

Primul tunet a venit ca un mârâit îndepărtat, dar chiar și acel sunet mic l-a făcut pe Luca să tremure. Tunetul era unul dintre lucrurile care păreau prea mari pentru Luca. Nu era doar sunetul puternic—era modul în care părea să zguduie tot pământul, trimițând mișcări mici prin miceliu care erau prea puternice, prea rapide și prea greu de înțeles. Luca prefera pulsațiile mici și blânde ale copacilor, zumzetul lent al pământului—nu zgomotele sălbatice care veneau cu o furtună.

Prietena lui Luca, Cer, care stătea pe o ramură din apropiere, a observat schimbarea lui Luca. Cer era mereu bună în a înțelege când Luca avea nevoie de confort, după ce petrecuseră multe dimineți și după-amiezi liniștite împreună. Pasărea a ciripit ușor, scoțând un sunet blând, care de obicei îl ajuta pe Luca să se simtă mai liniștit. Dar astăzi, chiar și ciripitul blând al lui Cer nu putea opri senzația ciudată din aer.

Un alt tunet, de data aceasta mai aproape și mai tare. Luca putea simți pământul tremurând înainte să audă sunetul. Părea ca întreaga pădure să se zguduie, iar ritmul constant pe care Luca îl iubea atât de mult devenise dezordonat și confuz. Copacii, de asemenea, au început să se legene pe măsură ce vântul se intensifica, rădăcinile lor schimbându-se în pământ și trimițând mișcări noi și necunoscute prin miceliu.

Apoi a venit fulgerul.

A fost brusc și strălucitor, un fulger ascuțit care a luminat întregul cer pentru doar o secundă înainte să dispară. Pentru Luca, părea că cineva aprinsese o lumină puternică direct în mintea lui, prea puternică și prea rapidă. Miceliul zumzăia cu energia din aer, iar Luca s-a retras, încercând să scape de senzațiile puternice și inconfortabile.

Totul se întâmpla deodată—tunetul puternic, fulgerul strălucitor, vântul care zguduia copacii. Simțurile lui Luca, atât cele din afară, cât și cele din interior, erau pline de prea multe lucruri. Bătaia calmă și constantă a miceliului, care de obicei îl ajuta pe Luca să se simtă în siguranță, se transformase într-o dezordine confuză de senzații rapide, puternice și greu de înțeles. Luca putea simți cum corpul său mic se încorda, pălăria lui mică tremurând în timp ce totul devenea prea greu de suportat.

Luca avea nevoie să găsească un loc unde lumea nu era atât de zgomotoasă și agitată. A pătruns adânc în miceliu, încercând să găsească ritmurile lente și liniștite ale pământului care întotdeauna îl ajutau să se simtă mai bine. Dar chiar și miceliul părea prins în furtună, pulsând cu energia sălbatică a fulgerului și a tunetului.

Furtuna schimbase totul.

Luca știa că trebuia să meargă mai adânc. A început să se retragă din lumea zgomotoasă de deasupra și să coboare în cele mai liniștite părți ale rețelei de miceliu. Aici, departe sub suprafață, unde cele mai vechi rădăcini ale copacilor se întindeau adânc în pământ, Luca a găsit un loc mic și calm. Aici era liniște, departe de zgomotele puternice și de fulgerele strălucitoare. Mișcările mici erau mai moi, mai lente—mai asemănătoare cu ritmul blând cu care Luca era obișnuit.

Cu cât Luca cobora mai adânc în miceliu, cu atât simțea corpul său relaxându-se. Simțirile ascuțite ale furtunii au început să se estompeze, transformându-se într-un zumzet îndepărtat. Luca și-a apăsat pălăria mică în pământul moale, simțind greutatea solului din jurul lui ca o pătură reconfortantă. Era greu și calmant, exact ce avea nevoie Luca când lumea devenea prea mult.

Aceasta era una dintre metodele unice ale lui Luca de a se simți mai bine—folosirea presiunii adânci a pământului pentru a se calma. Senzația de pământ apăsându-l ajuta pe Luca să se concentreze pe ceva lent și constant. Pe măsură ce Luca își imagina sunetele moi ale pădurii așa cum era de obicei—foșnetul frunzelor, scârțâitul blând al crengilor, bătăile lente ale miceliului—a început să se simtă puțin mai bine. Era ca și cum ar fi creat un loc liniștit în mintea lui, un loc unde furtuna nu putea ajunge.

Dar Luca știa că furtuna nu se va duce imediat, și că nu putea rămâne îngropat pentru totdeauna. Trebuia să înfrunte schimbările pe care furtuna le adusese, chiar dacă acele schimbări îl făceau să se simtă nesigur și inconfortabil. Dar Luca nu era singur. Avea prieteni care înțelegeau și care îl vor ajuta să treacă prin părțile grele.

Cer, mereu atentă, fusese cu ochii pe Luca tot timpul. Cer știa că Luca avea nevoie de spațiu atunci când lucrurile păreau prea mult, dar pasărea știa și când Luca era gata pentru un pic de sprijin. După o vreme, când cea mai mare parte a furtunii trecuse și tunetul se liniștise, Cer a zburat încet de pe ramura ei și s-a așezat ușor lângă Luca.

Cer a ciripit ușor, scoțând un sunet liniștit și repetitiv care se potrivea cu bătăile lente ale miceliului. Sunetul era calm și ușor de înțeles, exact ce avea nevoie Luca după tot zgomotul și confuzia furtunii. Încet, Luca a început să revină la suprafață, lăsând senzația cunoscută a lui Cer să-l ghideze. Cer știa că Luca avea nevoie de liniște și calm după un eveniment atât de mare și zgomotos. Nu era nicio grabă, nicio presiune—doar Cer, stând liniștit lângă Luca.

„Mulțumesc,” a pulsat Luca prin miceliu. Vibrația blândă a mesajului său spunea tot ce avea nevoie Cer să audă, fără niciun cuvânt.

Pe măsură ce furtuna în sfârșit trecea și norii începeau să se împrăștie, Luca putea simți cum pădurea revenea la ritmul ei obișnuit. Copacii au încetat să se mai legene, rădăcinile lor s-au așezat din nou în pământ, iar miceliul s-a calmat, pulsațiile lui devenind lente și constante din nou. Dar ceva era totuși diferit.

Luca s-a uitat în jurul pădurii și, pentru prima dată de când începuse furtuna, a observat că culorile se schimbaseră. Furtuna nu adusese doar zgomote puternice și fulgere strălucitoare—schimbase și felul în care pădurea arăta. Frunzele, care erau de un verde strălucitor, păreau acum mai întunecate, ca nuanțe profunde de albastru și violet. Florile, care fuseseră luminoase și vesele, acum străluceau în culori mai moi, mai liniștite. Chiar și penele lui Cer, care fuseseră întotdeauna turcoaz strălucitor, acum străluceau într-o nuanță mai profundă și mai blândă.

Luca a clipit, încercând să înțeleagă ce se întâmplase. Culorile din pădure nu se schimbau de obicei așa. Copacii, florile și chiar cerul arătaseră mereu la fel, strălucitori și vii în timpul zilei și moi și calzi noaptea. Dar acum, totul părea diferit, ca și cum furtuna ar fi spălat culorile cunoscute și le-ar fi înlocuit cu ceva nou.

Luca nu se simțea bine. Culorile pădurii făceau parte din ceea ce făcea totul să se simtă stabil și ușor de înțeles. Luca știa cum ar trebui să arate copacii și florile și cum culorile cerului se schimbau de la dimineață până la noapte. Dar acum, era ca și cum lumea fusese întoarsă cu susul în jos.

Luca și-a apăsat din nou pălăria în pământ, încercând să găsească bătăile calme și constante ale pământului. Dar schimbarea culorilor era peste tot, și Luca nu putea să o facă să dispară. Părea ca și cum ceva pătrunsese în lumea lui și amestecase totul.

Simțind disconfortul lui Luca, Cer a ciripit din nou, de data aceasta folosind un sunet mai lent și mai liniștitor, unul care se potrivea cu bătăile constante ale miceliului. Cer știa că lui Luca nu-i plăceau schimbările bruște, și modul în care furtuna schimbase culorile pădurii îl făcea, cu siguranță, să se simtă inconfortabil.

„E diferit,” a pulsat Luca prin miceliu. Vibrația blândă transmitea o notă de confuzie. „Nu-mi place.”

Cer și-a zburlit penele și s-a apropiat mai mult de Luca. Pasărea a ciripit din nou, de data aceasta cu puțin mai multă încurajare. Cer încerca să-i spună lui Luca că uneori, chiar dacă schimbarea poate părea ciudată sau dificilă, nu trebuie să fie neapărat rea.

Luca a ezitat. Nu-i plăceau schimbările. Lumea se simțea întotdeauna în siguranță și confortabilă atunci când lucrurile rămâneau la fel. Dar acum că culorile erau diferite, Luca nu era sigur cum să se simtă. O parte din el voia să se întoarcă în liniștea miceliului și să se ascundă de aceste priveliști necunoscute. Dar o altă parte a lui era curioasă. Cer părea calmă în fața schimbării—era posibil ca noile culori să nu fie ceva de care să se teamă?

Trăgând adânc aer în piept, Luca s-a concentrat din nou pe miceliu, folosind ritmul lent și constant al pământului pentru a se calma. Culorile se schimbaseră, dar pădurea în sine era încă aceeași. Copacii încă se legănau ușor în briză, rădăcinile lor încă pulsau cu energie sub pământ, iar miceliul încă conecta totul. Poate că schimbarea culorilor era doar o parte din întreaga pădure. Și, deși acum se simțea ciudat, poate că Luca putea învăța să se obișnuiască cu asta, la fel cum învățase să facă față altor sentimente mari.

În timp ce Luca se gândea la schimbare, o prezență cunoscută s-a apropiat prin miceliu. Era Rădăcină Bătrână, stejarul foarte vechi care făcea parte din pădure cu mult înainte de Luca. Rădăcinile adânci ale lui Rădăcină Bătrână se întindeau departe în pământ, iar legătura lui cu miceliul era puternică și constantă. Rădăcină Bătrână a trimis o vibrație lentă și calmă prin pământ, una pe care Luca o recunoștea imediat.

„Schimbarea face parte din pădure,” a pulsat blând Rădăcină Bătrână. „Furtuna a adus ceva nou, dar pădurea este încă aici, și la fel ești și tu.”

Luca a simțit confortul mesajului lui Rădăcină Bătrână. Copacul bătrân trecuse prin multe furtuni și schimbări de-a lungul anilor, și totuși, rămânea puternic și constant. Dacă Rădăcină Bătrână putea rămâne calmă în fața schimbărilor, poate că și Luca putea.

„Mulțumesc,” a pulsat Luca înapoi, în timp ce grija sa începea să dispară.

În zilele următoare, Luca s-a obișnuit încet cu schimbările din pădure. Culorile au rămas diferite, dar cu fiecare zi care trecea, Luca a găsit confort în lucrurile care nu se schimbaseră—pulsația constantă a miceliului, foșnetul ușor al frunzelor și ciripiturile blânde ale lui Cer. Luca învățase ceva important de la furtună: chiar și atunci când lucrurile păreau diferite sau prea multe de simțit, cu sprijinul prietenilor și confortul cunoscut al pământului de dedesubt, putea găsi întotdeauna o cale să rămână ancorat.

Lumea putea să se schimbe, dar Luca va găsi întotdeauna o modalitate de a rămâne conectat cu pământul.

A treia poveste. Adunarea culorilor și inima curajoasă a lui Luca

Pădurea era plină de emoție. Se apropia Adunarea Culorilor, cel mai magic eveniment din an, când toate creaturile și plantele își arătau cele mai strălucitoare culori. Păsările își scuturau penele în toate nuanțele pe care ți le-ai putea imagina, frunzele străluceau în aur și roșu, iar chiar și aerul părea să strălucească. Era un moment în care pădurea sărbătorea frumusețea sa și toate creaturile diferite care trăiau acolo.

Dar pentru Luca, gândul la Adunare era puțin înfricoșător.

Evenimentul era plin de multe culori strălucitoare, lumini care pâlpâiau și sunete puternice. Toate lucrurile care îi făceau pe ceilalți entuziasmați păreau prea mari și agitate pentru Luca. Prea multă lumină, prea multe sunete și prea multe culori care se întâmplau deodată. Acest lucru făcea ca pălăria lui Luca să tremure, și nu se simțea confortabil să fie înconjurat de tot acel zgomot și strălucire.

Luca stătea liniștit sub copacul său preferat, un stejar mare numit Rădăcină Bătrână. Acest copac fusese prietenul liniștit al lui Luca de când își putea aminti. Rădăcinile lui Rădăcină Bătrână ajungeau adânc în pământ, conectându-se la miceliu. Prezența constantă a copacului îl ajuta pe Luca să se simtă calm. Rădăcină Bătrână nu se mișca, la fel ca Luca, dar era plin de viață și putere. Luca se simțea în siguranță acolo.

Miceliul zumzăia ușor sub Luca, trimițând senzații blânde și cunoscute prin pământ. Luca și-a apăsat pălăria în mușchiul moale, încercând să se simtă mai bine concentrându-se pe bătăile constante ale pământului. Miceliul conecta fiecare copac, plantă și animal, și Luca putea simți cât de entuziasmat era totul pentru Adunarea Culorilor. Dar Luca nu simțea același entuziasm—lui îi plăcea pădurea cel mai mult când era liniștită și calmă, ca într-o zi obișnuită.

În timp ce Luca încerca să rămână calm, Cer, prietena lui, o pasăre, a zburat din copaci și a aterizat lângă el. Penele albastre strălucitoare ale lui Cer sclipeau în lumină, dar Cer nu făcea zgomote puternice ca celelalte păsări. În schimb, Cer ciripea încet, scoțând un sunet blând și constant care se potrivea cu pulsul miceliului.

„Ești puțin neliniștit din cauza Adunării?” a întrebat Cer, înclinându-și capul să se uite la Luca.

Luca nu a spus nimic. În schimb, a trimis un puls ușor prin miceliu—o modalitate blândă de a spune "da." Cer înțelesese întotdeauna felul lui Luca de a comunica prin mișcări mici și delicate. Era o limbă a sa pe care majoritatea creaturilor nu o observau, dar Cer întotdeauna era atentă. Cer știa când Luca avea nevoie de liniște și când avea nevoie de un prieten care să-l ajute să se simtă mai bine.

„Te pot ajuta să te pregătești,” a spus Cer amabil, vocea ei fiind la fel de blândă ca vântul printre frunze. „Nu trebuie să te alături Adunării la fel ca ceilalți. Putem găsi o cale care să fie potrivită pentru tine.”

Luca a simțit un mic sentiment de ușurare. Cer avea dreptate. Luca nu trebuia să fie în mijlocul totului, printre zgomote și lumini. Puteau găsi o modalitate de a fi parte din Adunare într-un mod care să fie sigur și calm.

În zilele dinaintea Adunării, Luca și Cer au făcut un plan. Luca știa că culorile și sunetele ar fi prea mult de suportat, dar știa și că existau moduri de a face lucrurile mai ușoare. În primul rând, au găsit un loc liniștit sub crengile largi ale lui Rădăcină Bătrână. Frunzele urmau să blocheze o parte din lumina puternică, iar Luca putea sta suficient de departe de centrul evenimentului pentru a evita zgomotele cele mai puternice. Din acel loc, Luca putea privi totul de la distanță, fără să simtă că nu știe ce să facă.

Apoi, Cer l-a ajutat pe Luca să strângă mușchi moale și răcoros pentru a face o pelerină. Mușchiul urma să acopere corpul mic al lui Luca, făcându-l să se simtă protejat și mai puțin expus la toată acea strălucire și zgomot. Textura mușchiului era liniștitoare, iar presiunea lui blândă îl ajuta pe Luca să se simtă calm. Purtând pelerina era ca și cum ar fi fost învelit într-o îmbrățișare moale, amintindu-i lui Luca de pământul liniștit și constant.

Luca și-a pregătit și un mic obiect de confort—o bucată de scoarță netedă de la Rădăcină Bătrână. Ori de câte ori Luca se simțea îngrijorat, putea ține scoarța, apăsând-o în mușchi. Textura aspră a scoarței îi amintea de rădăcinile puternice și constante ale lui Rădăcină Bătrână, iar legătura cu miceliul îl făcea pe Luca să se simtă în siguranță.

Cu aceste pregătiri, Luca a început să se simtă mai bine în legătură cu Adunarea care urma să vină. Nu trebuia să fie în mijlocul agitației. Putea să privească totul din locul său liniștit, învelit în pelerina de mușchi, și totuși să fie parte din eveniment într-un mod care să se simtă confortabil pentru el.

Ziua Adunării a sosit în sfârșit, iar pădurea vibra de emoție. Păsările cântau, frunzele foșneau, iar animalele se pregăteau să-și arate culorile. Luca putea simți emoția prin miceliu, pământul pulsând cu energie, ca o bătaie mare de inimă.

Pe măsură ce soarele începea să apună, Adunarea a început oficial. Culori strălucitoare au apărut pe cer pe măsură ce păsările zburau prin aer, penele lor strălucind în lumina care se stingea. Roșu, galben și albastru licăreau printre copaci, creând un spectacol uimitor. Pe pământ, florile și-au deschis petalele, arătând nuanțe frumoase de violet și auriu, în timp ce frunzele copacilor străluceau cu culori moi și luminoase.

Luca privea din locul său liniștit sub Rădăcină Bătrână, învelit confortabil în pelerina de mușchi. Culorile erau frumoase, dar încă foarte strălucitoare. Luca ținea bucata de scoarță lângă pălăria sa, folosind textura cunoscută pentru a-l ajuta să se simtă ancorat. Scoarța aspră îi amintea de rădăcinile adânci ale lui Rădăcină Bătrână, copacul puternic care fusese mereu acolo pentru a-l sprijini pe Luca.

Cer stătea aproape, veghind mereu asupra lui Luca. Cer nu spunea nimic, dar prezența ei calmă era reconfortantă. Cer înțelegea că Luca avea nevoie de spațiu și nu încerca să-l facă să se apropie de centrul evenimentului. În schimb, Cer stătea aproape, oferind sprijin liniștit în timp ce Luca privea culorile și asculta sunetele.

Pentru un moment, Luca a simțit un val de îngrijorare. Culorile din cer deveneau din ce în ce mai strălucitoare, iar sunetele animalelor deveneau mai puternice. Totul se întâmpla atât de repede, iar Luca putea simți cum senzațiile sale interioare și exterioare începeau să se simtă prea pline. Luminile pâlpâitoare și sunetele puternice făceau ca pălăria lui să tremure, iar miceliul de sub el pulsa cu energia pădurii.

Dar apoi Luca și-a amintit de planul său. Și-a închis ochii pentru un moment, concentrându-se pe mușchiul moale de pe corpul său și pe scoarța netedă pe care o ținea. Presiunea blândă a pelerinei din mușchi îl ajuta pe Luca să se simtă mai calm, iar ritmul cunoscut al miceliului de sub Rădăcină Bătrână l-a adus înapoi în locul liniștit de care avea nevoie.

Când Luca și-a deschis ochii din nou, a privit culorile într-un mod nou. În loc să se concentreze pe cât de strălucitoare erau, a început să observe cum culorile se mișcau împreună, ca și cum făceau parte din cântecul liniștit al pădurii. Florile roșii păreau să înflorească în același ritm cu pulsațiile lente ale pământului. Penele albastre strălucitoare ale păsărilor se potriveau cu energia blândă care curgea prin miceliu.

Culorile nu erau doar străluciri întâmplătoare—făceau parte din ritmul natural al pădurii, același ritm pe care Luca îl simțise întotdeauna adânc în pământ.

Îngrijorarea lui Luca a început să se estompeze, fiind înlocuită de un sentiment de uimire. Întotdeauna experimentase lumea prin simțirile din miceliu, micile mișcări ale pământului de sub el. Acum, vedea că și culorile erau doar un alt mod în care pădurea își arăta frumusețea—un mod de a vedea aceeași armonie pe care o simțise întotdeauna înăuntru.

Pentru prima dată, Luca nu se mai simțea confuz de culori. În schimb, simțea că aparține. Așa cum pădurea era plină de culori diferite, fiecare importantă și unică, Luca și-a dat seama că și el era o parte importantă a pădurii. Felul său de a simți lumea—prin atingere, mișcări mici și miceliu—era la fel de valoros ca modul în care ceilalți o vedeau cu ochii lor sau o auzeau cu urechile.

Luca a început să se simtă mândru de felul său unic de a experimenta lumea. Nu trebuia să fie ca toți ceilalți pentru a face parte din pădure. Pădurea avea nevoie de toate creaturile sale diferite, fiecare cu felul său propriu de a vedea și simți lumea. Modestul mod al lui Luca de a se conecta cu pământul era unic lui și făcea pădurea un loc mai bogat și mai frumos.

Pe măsură ce Adunarea Culorilor continua, unii dintre prietenii lui Luca au început să-l observe stând liniștit sub crengile lui Rădăcină Bătrână.

Salcie era o căprioară blândă, cu ochi maro și moi, și se mișca prin pădure cu grație liniștită. Salcie nu trebuia să facă mult zgomot pentru a fi remarcată—bunătatea și răbdarea ei vorbeau pentru ea. Era unul dintre prietenii lui Luca care întotdeauna înțelegea când cineva avea nevoie de spațiu sau de timp pentru el însuși.

Salcie avea un dar de a ști când cineva se simțea puțin nesigur și niciodată nu încerca să-i schimbe sau să-i grăbească. În schimb, Salcie zâmbea și oferea un cuvânt amabil, reamintindu-le lui Luca și altora că era în regulă să facă lucrurile în felul lor.

Salcie iubea să privească Adunarea Culorilor, dar îi plăcea și să vadă cum prietenii ei experimentau evenimentul în moduri unice pentru fiecare dintre ei. Când l-a văzut pe Luca bucurându-se de culori din locul său liniștit, s-a simțit mândră de el pentru că și-a găsit propria cale care i se potrivea.

Salcie, căprioara blândă cu ochi moi, maro, a mers către Luca și i-a zâmbit cald.

„Ți-ai găsit propria cale de a te bucura de Adunare,” a spus Salcie amabil. „Este frumos cum experimentezi și vezi lumea.”

Luca a trimis un puls ușor de mulțumire prin miceliu, fiind recunoscător pentru înțelegerea lui Salcie. Salcie, la fel ca Cer, nu-l împinsese niciodată pe Luca să fie altceva decât ceea ce era. Prezența lui Salcie, la fel ca cea a lui Cer, îi reamintea lui Luca că era valoros pentru liniștea și puterea sa interioară, și pentru legătura sa profundă cu pădurea.

Pe măsură ce noaptea avansa, culorile de pe cer deveneau și mai strălucitoare, dar Luca rămânea calm, învelit în pelerina sa de mușchi și simțind texturile și ritmurile cunoscute din jurul său. Nu mai simțea nevoia să se ascundă sau să fugă de priveliștile și sunetele agitate. În schimb, găsise o modalitate de a face parte din Adunare care se potrivea pentru el.

Pe măsură ce Adunarea Culorilor se apropia de sfârșit, pădurea începea să se așeze în pacea obișnuită a nopții. Culorile strălucitoare au dispărut în lumina moale a lunii, iar sunetele animalelor s-au liniștit într-un zumzet blând. Luca a rămas sub Rădăcină Bătrână, simțind bătăile constante ale miceliului de sub el—un memento constant al conexiunii sale adânci cu pământul.

Cer a zburat jos lângă Luca, penele ei strălucind ușor în lumina lunii. „Ai făcut minuni,” a spus Cer călduros. „Ai găsit o modalitate de a fi parte din Adunare într-un mod care a fost potrivit pentru tine.”

Luca a trimis o vibrație blândă de mulțumire prin miceliu în răspuns. Trecuse prin marele eveniment într-un mod care se simțise sigur și confortabil, cu ajutorul prietenilor săi și al sprijinului constant al pădurii.

Pe măsură ce Luca stătea acolo, gândindu-se la tot ce s-a întâmplat, și-a dat seama de ceva foarte important: nu trebuia să se schimbe pentru a se potrivi în lumea din jurul lui. Felul său de a simți lumea nu era o problemă—era un dar. Pădurea era mai frumoasă datorită tuturor modurilor diferite în care creaturile sale vedeau și simțeau lucrurile.

Modul propriu al lui Luca de a simți lumea, legătura sa cu miceliul și felul său liniștit de a comunica erau toate parte din ceea ce îl făcea unic. Și era ceva de care să fie mândru.

Noaptea era acum calmă, culorile Adunării dispărute, înlocuite de strălucirea moale a lunii. Luca simțea un sentiment profund de pace. Făcuse parte din Adunare în felul său, și astfel găsise o legătură mai profundă cu pădurea.

Luca nu era doar parte din pădure—era o parte importantă a diversității sale, o prezență unică și valoroasă în pânza mare și interconectată a vieții.

Pe măsură ce Luca stătea sub Rădăcină Bătrână, învelit în pelerina sa de mușchi și simțind ritmurile liniștite ale pământului, știa că era exact unde trebuia să fie.

Sper din toată inima că v-au adus bucurie aceste povești, atât vouă, cât și micuțului din viața voastră. Eu am fost profund bucuros să le creez și sunt nerăbdător să continuăm împreună călătoria lui Luca.

Am nevoie de ajutorul vostru!
Vă rog să-mi împărtășiți:

1. Care a fost reacția copiilor autiști la aceste povești? Ce emoții au trăit? Ce momente i-au captivat cel mai mult?
2. Care a fost părerea voastră, ca părinți, despre aceste povești? Ce impact au avut asupra voastră sau a persoanelor autiste din viața voastră?

Sunt foarte deschis la sugestii despre subiecte pe care le-ați dori explorate în continuare în lumea lui Luca, precum și la idei de îmbunătățire. Puteți să mă contactați la hello@ovidiuplaton.com pentru orice sugestie sau feedback.

Dacă poveștile v-au adus bucurie, orice donație este binevenită și apreciată din inimă, în contul IBAN: RO25 BREL 0005 5050 1434 0100, deschis la Libra Bank, pe numele meu, Ovidiu Platon.